Obsesie

Paltoane, paltoane, paltoane doar asta văd și visez de cum începe să fie un pic frig afară. Lungi, scurte, colorate, cu material fin sau rigid, mi le-aș cumpăra pe toate și aș purta câte două pe zi, atât de mult îmi plac.

Amintind de vremuri elegante în care James Dean și Audrey Hepburn arătau splendid în ele, acestea au trezit o fascinație în mine de când mă știu. Anul trecut mi-am cumpărat unul crem, supradimensionat, iar pe lângă mi-am luat și o geacă că poate poate scap de obsesie. Cum m-am convins că este o necesitate și nu poate să lipsească? Vocea rațională îmi spunea: „hei mai ai câteva, ai putea să le porți pe acelea.” 

Și eu i-o întorceam:

- Spui asta pentru că nu l-ai văzut: e crem, de lungime medie, foarte fin, umeri supradimensionați și pe lângă asta are și buzunare. Unde ai mai văzut palton să îndeplinească atât de multe criterii? Și dacă mă gândesc mai bine ar merge și niște cizme sau botine cu el. Nu, că din astea mai am. 

- Aha, te-am prins! De ce nu merge și raționamentul ăsta când vine vorba de paltoane.

 - Domne, tu nu înțelegi, paltoanele sunt divine, le cumperi și vin la pachet cu starea de spirit, au imprimate în ele o fericire eternă ce doar ele ți-o pot oferi. 

Anul acesta am văzut un palton albastru deschis. Mai aveam puțin și îl adăugam în coș, dar vocea rațională a intervenit și mi-a zis: „mai ai unul albastru”. Da, dar nu e același albastru. 

Dă-le-n pisici de paltoane, mă obsedează, nu pot să dorm din cauza lor. 

- Ce-ai acolo?

- Un palton.

- Ce-am vorbit noi? Am ajuns la concluzia că ai suficiente.

 - Niciodată nu sunt suficiente și dacă vrei să știi era la jumătate de preț, era păcat să nu-l iau. Mi s-ar fi imprimat pe frunte cuvântul „prost” dacă nu l-aș fi dus la casă. 

P.S. Nu mă dați în judecată că i-am copiat în titlu melodia lui Liviu Teodorescu că n-a inventat el acest cuvânt :))