Am scris Vicios într-un stil conversațional, nu foarte pretențios, pentru a da impresia că Bea se află lângă cititor și îl pune la curent cu ce s-a mai întâmplat în viața ei. Dar pentru că de obicei despic firul în patru, m-am decis să vorbesc un pic despre cartea care a stârnit în mine pasiunea pentru chick lit. Aceasta este Jurnalul lui Bridget Jones, scrisă de Helen Fielding.
Am citit-o întâmplător, nu mai știu în ce circumstanță. E foarte posibil să fii fost o recomandare din vreo revistă obscură pe care o citeam la vremea aceea. Cert e că descrierea mi-a atras atenția, iar când m-am apucat să o citesc, m-am prăpădit de râs. Nu-mi venea să cred că o lectură destinată adulților poate să facă asta din mine. De obicei, autorii care scriu pentru copii integrează umorul foarte natural în text. Era diferită de tot ce citisem până atunci și mi-a rămas întipărită în minte.
Anii au trecut și am uitat de ea. Am regăsit-o din nou acum un an și ceva în cartea „Cum să scrii ca un autor de bestseller” a lui Tony Rossier”. Și aceasta are o poveste destul de interesănțică. Eram în fața raionului de marketing, dezvoltare personală, domenii de interes pentru mine și am găsit această carte. Nici n-am stat prea mult să o răsfoiesc, să fiu atentă la stilul de scris al autorului, cum fac de obicei. Am luat-o și am dus-o la casă. Mi-a răspuns la niște întrebări esențiale. De fiecare dată când citesc o carte, îmi doresc să aflu mai multe despre autor, despre cum a scris-o, ce rutină de scris are persoana respectivă, cum s-a prins că e ceea ce îi place să facă, chestii de genul, care pentru unii pot părea irelevante.
Deși în această carte sunt puși sub lupă mai mulți autori care abordează diverse genuri literare, m-am oprit mai mult la Helen Fisher. Și m-am dus într-o clipă la starea aceea de extaz. Eram : „E cartea aceea care m-a făcut să râd, cu tipa care ținea dietă după dietă și nu o ducea pe niciuna la capăt”. Am recitit rezoluțiile ei de Anul Nou și mi-am dat seama cât de reală e Bridget Jones. Povestește despre cum a dat ea iama în ciocolată după ce și-a propus să scadă niște centimetri din talie. Parcă mă vedeam pe mine cum mi-am propus într-un an să mă duc la cursuri de dans pentru începători. Am rezistat trei luni și sunt convinsă că aș fi renunțat mai devreme dacă nu eram înconjurată de un colectiv care mă întreba de ce nu am venit atunci când lipseam la vreo ședință.
Și nu vorbesc din cărți, anul trecut mi-am propus să fac niște exerciții pentru a-mi tonifia picioarele și să scap de veșnica problemă despre care încep să cred că e doar în capul meu, că am celulită:)) Și m-a ținut fix patru zile. După ce am făcut febră musculară, mi-am zis că nu e treabă cu asta și m-am întors la viața mea de sedentară. Dar am realizat un lucru: să faci parte dintr-un colectiv cu aceleași interese ca tine și care te presează să te ții de obiective e important. Te simți cu musca pe căciulă, dacă nu o faci.
În orice caz, mi-am zis că dacă voi scrie vreodată ceva mai lung, o voi face în stilul acela amuzant și ironic. Și oportunitatea a venit, la fel ca și presiunea din partea grupului. Și m-a ajutat enorm, mi-am depășit niște limite.
Aud des această frază: „la ce viață am, aș putea scrie o carte„. Și ce te oprește, îmi vine să spun: lipsa de perseverență, credința că nu ești suficient de bun, subiectul care nu e atât de wow precum sună în capul tău? Pune mâna și scrie, vei vedea pe parcurs dacă ai în față un material bun, iar dacă tu începi să crezi și alți oameni o vor face. Diferența dintre un om care scrie și unul care nu o face este la mintea cocoșului. Primul se apucă să scrie indiferent cât de groaznic sună în capul lui, iar celălalt amână. Pentru că „poți edita o pagină proastă, dar nu poți edita una goală”.
Vicios se poate găsi aici.
Comentarii
Trimiteți un comentariu